Daaa...ţineţi-vă bine! Postez rar şi voi posta şi mai rar pentru că... m-am gândit eu, mare filoloagă, să încep meditaţiile la matematică şi fizică, pentru că...
Anca vrea să dea la Politehnică!
Şi chiar n-am cum s-o împiedic pe Anca să facă ce-şi propune, pentru că e atât de încăpăţânată, încât se gândeşte ea aşa să armonizeze partea realistă cu cea umanistă... A auzit ea că ne-au cam întrecut inginerii tocmai în Ţara Poeţilor şi are o intenţie cât se poate de nobilă: să împace conflictul dintre omuleţii ăştia atât de diferiţi şi să revoluţioneze ingineria şi poezia românească!!
Va fi greu, ştie Anca, dar nu se lasă. E învăţată cu greul, şi chiar îi place. Şi le va dovedi ea celor care se uitau la ea râzând şi spunând "Matematica... Nu ştii tu ce-i aia", că nu e chiar aşa. Şi că, de amorul ştiinţei, va deveni un homo universalis , vorba Danielei.
Concis... ce m-a împins să iau decizia asta atât de radicală? Păi, motivele sunt de ordin obiectiv şi nu prea... prietenii ştiu de ce!
Până una, alta, o las mai moale cu blogul, deşi îmi va fi greu să nu îmi mai vizitez prietenii ca înainte. Nu voi şterge blogul, pentru că sunt prea ataşată de el, şi nu voi renunţa nicidecum la poezie, aşa că se va mai auzi de Anca - poeta, nu numai de Anca - inginera, Doamne ajută!
La bună regăsire şi vă mulţumesc tuturor pentru vizite, comentarii şi lecţiile de viaţă pe care mi le daţi prin fiecare postare de pe blogurile voastre! Vă iubesc!
Anca vrea să dea la Politehnică!
Şi chiar n-am cum s-o împiedic pe Anca să facă ce-şi propune, pentru că e atât de încăpăţânată, încât se gândeşte ea aşa să armonizeze partea realistă cu cea umanistă... A auzit ea că ne-au cam întrecut inginerii tocmai în Ţara Poeţilor şi are o intenţie cât se poate de nobilă: să împace conflictul dintre omuleţii ăştia atât de diferiţi şi să revoluţioneze ingineria şi poezia românească!!
Va fi greu, ştie Anca, dar nu se lasă. E învăţată cu greul, şi chiar îi place. Şi le va dovedi ea celor care se uitau la ea râzând şi spunând "Matematica... Nu ştii tu ce-i aia", că nu e chiar aşa. Şi că, de amorul ştiinţei, va deveni un homo universalis , vorba Danielei.
Concis... ce m-a împins să iau decizia asta atât de radicală? Păi, motivele sunt de ordin obiectiv şi nu prea... prietenii ştiu de ce!
Până una, alta, o las mai moale cu blogul, deşi îmi va fi greu să nu îmi mai vizitez prietenii ca înainte. Nu voi şterge blogul, pentru că sunt prea ataşată de el, şi nu voi renunţa nicidecum la poezie, aşa că se va mai auzi de Anca - poeta, nu numai de Anca - inginera, Doamne ajută!
La bună regăsire şi vă mulţumesc tuturor pentru vizite, comentarii şi lecţiile de viaţă pe care mi le daţi prin fiecare postare de pe blogurile voastre! Vă iubesc!
Richard Marx - Right here waiting
Asculta mai multe audio Muzica
Nu e un vis, e adevăr,
Din el cad picuri în răspăr;
Nu-i foarte greu, ci prea uşor,
Şi, totuşi, toate astea dor...
E paradox, e ca în viaţă,
E-apus, deşi e dimineaţă,
E o-nchipuire reală,
O noutate ancestrală,
Sunt inimi vechi şi dureri noi,
Aceiaşi "noi", prin rouă goi,
Sorbind cu jind imaginar
Precum apa dintr-un pahar;
Şi, totuşi, zâmbetele mor -
Nu au cui cere ajutor...
N-a fost adevărat, ci vis,
Munţi de iubire ne-am promis;
Dar, vai, ce trist şi ce păcat
Că prea devreme s-au surpat,
Ca scoici ce în ocean se pierd
Când ca talazul te dezmierd,
Ca un buchet palid de şoapte
Şi de atingeri şifonate
Născute-n cea mai albă noapte,
Când vorbele, destrăbălate,
Fac o paradă pe coclau -
Dar, vai! Ce trist că haine n-au!
Albastrul celest l-am furat
Şi-n vâlvătaie l-am scăpat.
Vom tresări, poate, a doua oară,
Când flacăra se va-nălţa în fapt de seară
Şi mieii nopţii, iarăşi pe câmpii
Spre troscătul oniric vor porni.
Şi noi ne-am fi putut pierde-ntre ei
Şi încă mai putem, dacă tu vrei.
Şi-atunci când noaptea îţi va îmbrăca
Drumul în întunericimi de stea,
Eu tot aici voi fi, în aşteptare,
Întreţinând o flacără mai mare.Sursa foto: http://bellatina.deviantart.com
And for you to hear me, though you can't understand;
I'll wait for our hearts to turn into amber:
I love you, NOVEmber.
Do not tell the rivers to drown our hopes,
Come on, close your eyes and we'll walk on slopes.
The pain used to solace my feelings so tender:
I love you, NOVEmber.
The moan of the wind resounds in my soul,
You're the missing piece which can make it whole;
There's something still burning, though it's just an ember:
I love you, NOVEmber.
Shall I tell oblivion it's not meant to be
The wall built between us by you, not by me?...
I'm humiliating, but I'll cry forever:
I love you, NOVEmber.
You can be replaced by no sunny day
Because you are cold, you're rainy and grey,
I know I am fool, yet I think it's better:
I love you, NOVEmber.
What else can fill the hole you dug like a cave?
I'm praising non-feelings, you know I'm their slave.
You leave and winter comes, along with frosts, however,
I love you, NOVEmber.
Labyrinthine wishes torment my will like hell,
It's hard like moving mountains, but I'm under your spell.
I swear I can't forget you, although I do endeavour:
I love you, NOVEmber.
P.S.: Nu vă luaţi de ortografia cuvântului "NOVEmber"!
Sursa foto: http://sweetchica19.deviantart.com
Outlandish-Appreciatin'
Asculta mai multe audio Muzica
Că tot vorbeam într-o altă postare despre salvarea lumii, pace, linişte, iubire între oameni şi alte astfel de sentimente idilice, m-am gândit să continui tot în spiritul ăsta pozitiv şi acum. Ştiu că vă voi fi părut o poamă acră ce se crede cu mult superioară muritorilor de rând, când, de fapt, nu e decât un rahat cu ochi, şi mai ştiu şi că nu mă dovedesc prea blândă în cuvinte. Nu consider asta un defect, dar nici nu înseamnă că n-aş vrea să schimb nimic în mine. Sunt sarcastică şi crudă, dar cred că aşa am fost dintotdeauna. Uneori, văd oameni pentru prima oară şi nu pot să-i sufăr, dar asta nu înseamnă că nu sunt conştientă de importanţa iubirii şi a celorlalte virtuţi creştine. C'est la vie, adesea, slăbiciunile proprii mă trag în jos şi atârnă mai mult decât sâmburele de nobleţe din fiinţă mea. Atârnă mai mult decât el, însă nu-i ştirbesc din greutate, sesizaţi diferenţa!
Ba, chiar aş putea spune că sunt un om norocos din multe puncte de vedere. Oriunde merg, o energie aparent necunoscută mă însoţeşte şi mă protejează, astfel încât ies mereu din bucluc; am avut de multe ori momente de cumpănă, în care credeam că totul se va sfârşi şi mă simţeam sfâşiată pe dinăuntru, momente în care deziluzia şi renunţarea ameninţau vertiginos să ocupe teritoriul fiinţei mele. Nu mai credeam în existenţa luminiţei de la capătul tunelului, ci doar în cea a întunericului impenetrabil. Chiar şi atunci, El a avut grijă de tot şi, dacă nu s-a rezolvat, situaţia cel puţin s-a îmbunătăţit vizibil. Şi, atunci, îmi pun o întrebare: de ce eu? De ce nu alţii, mai merituoşi, care Îi consacra vieţile întru-totul?Pentru că nu sunt eu nici pe departe modelul de fiică docilă şi iubitoare, ci, din contră, o creatură ordinară, concepută să păcătuiască. Am stat, m-am tot gândit şi m-am răzgândit, până când mi-am dat seama că tot în Cuvintele Lui sfinte aveam să găsesc răspunsul: "Nu cei sănătoşi au nevoie de doctor, ci cei bolnavi." (Matei, 9.12).
Deci, iată ce explicaţii simple au aşa-numitele conspiraţii universale, şi cui îi aparţine, de fapt, mâna destinului. El ne iubeşte, oricât de răi am fi, ne iubeşte, pentru că ne-a creat după Chipul şi asemănarea Lui şi pentru că şi-a sacrificat sângele sfânt pentru mântuirea noastră. Iubirea unui părinte faţă de odrasla sa este nemărginită, e cel mai sublim sentiment şi câtuşi de puţin efemer. Nimic în lume nu o poate stinge şi e greşit să credem că iubirea unui părinte scade direct proporţional cu faptele rele pe care le face copilul; nu, pentru că el îşi pedepseşte copilul pentru greşelile săvârşite, dar asta nu influenţează marea iubire pe care i-o poartă în niciun fel. Aşa că iată-mă pe mine, rugându-L pe El, Părintele tuturor, să le arate şi lor, cel puţin atât cât mi-a arătat mie, că există, într-adevăr, şi nu aşa cum ni L-am închipui noi, ci în cea mai abstractă, dar şi cea mai concretă formă, în acelaşi timp.
N-am de gând să ţin eu, care nici măcar nu am experienţă de viaţă, o predică celor iniţiaţi, dar pe care această iniţiere i-a dus un pic altundeva decât unde ar fi trebuit să îi ducă. Nici nu intenţionez ca această postare să fie sursa unor dispute, căci atât timp cât fiecare avem libertate de conştiinţă, este normal ca şi părerile sa fie împărţite. E adevărat că, uneori, mă înfurii şi eu când dau peste idei care nu numai că contrazic, dar anulează din temelii întreaga credinţă creştin-ortodoxă, însă încerc să îmi păstrez cumpătul cât de mult posibil şi să mă gândesc că Însuşi Mântuitorul ne-a avertizat în privinţa aceasta: "Căci se vor ridica hristoşi mincinoşi şi prooroci mincinoşi şi vor da semne mari şi chiar minuni, că să amăgească, de va fi cu putinţă, şi pe cei aleşi. " (Matei, 24:23-24) Această pentru că diavolul, părintele minciunii, vrea să ne atragă pe cât mai mulţi în capcana rătăcirii, de unde să nu mai putem scăpa niciodată. Aşa că voi, cei aleşi, băgaţi bine de seamă, să nu cădeţi în această capcană, pentru că erudiţia voastră religioasă îi va atrage şi pe cei mai puţin învăţaţi, care se vor pierde şi ei, la rândul lor, odată cu voi.
Acum, mă adresez oamenilor ca mine, oameni de rând, însă pentru care Iisus a ales să moară. Aşadar, nu e vorba de o obligaţie religioasă a voastră de a-L cinsti pe Dumnezeu, ci de una morală în esenţa sa, pentru că datorită Lui fiinţaţi, datorită Lui aveţi bani să-i întoarceţi cu lopata sau, dimpotrivă, suferinţă şi necazuri, pentru că şi acestea au un scop bine-definit, care niciodată nu are cum să dea greş, şi nu am să vi-l spun eu, ci vă las pe voi să-l descoperiţi (deşi mulţi dintre voi poate îl ştiţi, căci aşa ar fi normal). O să ataşez în continuare o rugăminte a Ierom. Rafail Noica; pe mine m-a impresionat până la lacrimi, şi dacă şi voi veţi resimţi efectul ei măcar un pic, atunci, sufletele voastre vor fi fericite!
Sursa foto: http://dragonskin.deviantart.com
Nelly Furtado-Manos al aire
Din tumultul pasiunii, ne-am născut nemuritori;
Răsturnând legile firii, suntem doi reformatori.
Temerile nu există când în braţe mă cuprinzi,
Înviind speranţe moarte şi iluzii din oglinzi.
Tu faci bolta să apară mai senină ca oricând.
Eu dau vamă nemuririi prin tenebre patrulând.
Tu eşti vesta de salvare ce-o port în timpi furtunoşi,
Noi, ţinându-ne de mână, ne retragem glorioşi.
Tu mi-ai cumpărat iubire, cu care mă tot dezmierzi;
Pentru noi doi, paradisul timp de-o viaţă îinchiriezi,
La fel ca şi fericirea în care noi ne scăldăm,
Cu parfum de poezie, gândurile îmbrăcăm.
Ne lovesc, dar nu ne doare, nici măcar în cot sau spate,
Căci cârpim lumină pură şi din cea mai neagră noapte.
Infinitul ni se-arată în oricare moleculă,
Noi sorbim notele-acute din a vieţii partitură.
Împreună - un întreg, altfel, nu putem să fim,
Acum, nu, dar într-o zi, un cămin o să clădim -
Ce se-ntinde până-n mare, până-n zările albastre,
Ca piatră de temelie, punem inimile noastre.
Te simt în tot ce există, spune-mi că şi tu la fel!
Vreau să trăim împreună într-o lume de pastel.
Dă-mi ceea ce îmi lipseşte, cum pământul cere apă,
Fiindcă spiritele noastre unul pe-altul se adapă.
Hai s-aprindem mii de focuri în ţinutul tăinuit
Ce-adăposteşte scânteia care încă n-a murit.
Haide să vibrăm frenetic, rătăcindu-ne-n tăcere,
Să nu ne gândim la clipa când am spus: "La revedere!"
Urmele paşilor tăi nu s-au şters nici de pe pietre,
Şi, încet, se înserează-n sufletele noastre-ascete.
Nu fi gând, ci fii culoare, şi fii sunet, să te-ating,
Atunci când şi melodia, şi culorile se sting...
Sursa foto: http:// selyth.deviantart.com
Constituind un subiect atât de amplu pentru toate domeniile cunoaşterii, omul este, în plan simbolic, o carte pe care nimeni nu o va termina niciodată de citit, pentru că nimeni nu s-a apucat cu adevărat s-o citească. Totuşi, acest mister al creaţiei este cea mai populară temă literară din toate timpurile. Cheia succesului său constă într-o structură interioară alambicată în care se regăseşte o varietate de sentimente, grupate în perechi şi total opuse ca încărcătură emoţională. Astfel, întâlnim clasicul exemplu bine-rău, iubire-ură, simpatie-antipatie, respect-sfidare, obedienţă-neascultare şi lista poate continua la infinit. Tocmai acest mod straniu al omului de a înmagazina sentimentele şi trăirile duce la contradicţie, factorul care, în majoritatea operelor literare, generează conflicte interioare sau psihologice.
Despre contradicţii, mulţi intelectuali şi filosofi au afirmat că sunt cea mai pură formă de echilibru. Nu putem concepe viaţa fără perechile antitetice pentru că, de fapt, fiinţa umană este, în chintesenţa ei, o aglomerare haotic-organizată de bine şi rău, de sacru şi profan, de realitate şi aparenţă. Au existat, însă, şi opinii contrare; de pildă, în legătură cu acest subiect, scriitorul spaniol Miguel de Unamuno afirma că: „Nu trăim decât din contradicţii şi pentru contradicţii; viaţa este o tragedie şi o luptă veşnică fără victorie şi fără speranţa unei victorii; ea este contradicţie.” Viziunea lui Unamuno asupra tragismului vieţii dominate de contradicţie şi contradictoriu a fost împartaşită şi de Octave Mirbeau; scriitorul francez pune contradicţiile pe seama unor factori de natură exterioară şi nu interioară, aşa cum am văzut până acum. Mirbeau blamează indirect fiinţa umană pentru inaptitudinea ei de a-şi păstra unicitatea şi de a-şi asculta vocea inimii într-o societate imperfectă, condusă din umbră de compromis: „Acea contradicţie permanentă dintre ideile şi dorinţele tale şi toate formalităţile inerte şi pretenţiile vane ale civilizaţiei te întristează, te macină şi te descumpăneşte. În acest conflict intolerabil îţi pierzi întreaga bucurie a vieţii şi sentimentul de personalitate, pentru că în fiecare clipă îţi este controlat şi restrâns jocul liber al puterilor tale. Aceasta este plaga otrăvită şi mortală a lumii civilizate.” („Grădina supliciilor”).
Cel mai adesea apare contradicţia între adevarata personalitate a unui om şi personalitatea proiectată din năzuinţe personale şi vise neîndeplinite. În acest sens, conflictul interior este exploziv şi urmarea acestui fapt va fi o metamorfoză subită şi nefavorabilă, care va duce la transformarea individului în sclavul propriilor sale iluzii. Există numeroase exemple în care se regăseşte tipul mai sus-numit de contradicţie; le vom enumera în continuare pe cele mai reprezentative.
Scriitorul român Ioan Slavici cultivă în personajul său din nuvela „Moara cu noroc”, Ghiţă, sămânţa îndoielii, a inferiorităţii, dar şi a ambiţiei. Cel mai puternic motiv de frământare interioară a lui Ghiţă este sărăcia sa, care, deşi în alte opere este preţuită datorită capacităţii ei de a menţine echilibrul sufletesc, aici este identificată cu lipsa de demnitate şi respect. Cea mai mare greşeală a lui Ghiţă este aceea de a fi vrut să denatureze realitatea şi să intervină prin forţe proprii într-o ordine prestabilită. Pentru că nu acţionează cinstit, îşi compromite demnitatea dinainte de a o obţine şi devine o copie eşuată a ceea ce ar fi vrut să fie.
Un exemplu similar, însă cu mult superior, este eroul stendhalian Julian Sorel, în care contradicţia născută din dorinţa lui de a ajunge pe cele mai înalte culmi ia proporţii colosale şi aproape că il dezumanizează. Sorel este o persoană elevată, cu o cultură vastă, şi de aceea, el vede greutăţile vieţii în raport cu inteligenţa sa. El se va situa întotdeauna la cumpăna dintre iubirea pentru bani şi iubirea pură, propriu-zisă, pentru o fiinţă de sex opus. Este condus, deopotrivă, de arghirofilie şi porniri sentimentale, însă niciodată nu va fi capabil să aleagă una din ele. Dacă le-ar avea pe amândouă, probabil că ar fi un om fericit, însă prezenţa uneia nu poate compensa absenţa celeilalte. Aici, survine întrebarea: de ce are nevoie cineva de lucruri atât de diferite pentru a ajunge să trăiască senzaţia supremă şi atât de ambiguă numită fericire? Paradoxal, însă în contradicţiile ce sălăşluiesc în fiinţa umană stau atât tragicul, cât şi sublimul care îi conturează existenţa.
Din plan real, dar şi din însăşi firea literaturii, care nu face decât să reflecteze adevăruri imuabile ale lumii în care trăim, se constată ca acest tărâm al contradicţiilor, omul, nu poate fi stăpânit decât... de contradicţii, care apar fără ca el să poată şti şi care se dezvoltă cu volubilitate fără ca el să le poată refula. El e numai o unealtă servilă a diverselor concursuri de împrejurări ce se ivesc în viaţa sa şi, în unele cazuri, poate fi absolvit de orice vină. Aici se încadrează şi Armand Duval, personajul lui Alexandre Dumas fiul din romanul „Dama cu camelii”. Acest tânăr simte cu frenezie fiorii iubirii, însă se află într-o situaţie dificilă, aceea de a alege între iubirea pentru o femeie uşoară şi cea pentru tatăl său, care îi impune să facă această alegere cruciala. Întreg romanul poate fi considerat o contradicţie: tema pasiunii dezlănţuite este romantică, la fel ca şi procedeele înfăţişării ei: avântul dragostei şi căderea prin boală, violenţa reacţiilor, mila şi iertarea, înnobilarea prin sentimente pure creează un contrast puternic cu scenele „tari” ca deshumarea. Armand este o personalitate cu o psihologie complexă, centrată pe sentimentul constant al iubirii pasionale. Acelaşi sentiment se manifestă şi la Marguerite, care, dincolo de masca de uşuratică pe care o poartă şi datorită căreia este atât de populară, e o fiinţă capabilă de sacrificiul suprem. Marguerite, însă, este mai inteligentă emoţional decât Armand şi poate juca rolul disimulării cu iscusinţă, sădind sâmburele îndoielii în inima tânărului. Povestea de iubire dintre ei se consumă nu din cauza superficialităţii sentimentului, ci tocmai datorită contradicţiilor din sufletele celor doi: pe de o parte, Armand nu ar fi vrut să-şi piardă tatăl, însă Marguerite era iubirea vieţii lui; pe de altă parte, Marguerite îl iubea cu adevărat pe Armand, însă viaţa costisitoare pe care ea o ducea ştia că avea să-l secătuiască pe acesta din toate punctele de vedere şi nu se poate decide dacă să-l elibereze sau nu.
După părerea mea, înainte de a se fi născut sub un anume semn zodiacal, omul se naşte în zodia Balanţei. De aceea, el însumează atâtea dileme şi, adesea, face alegeri greşite, pe care le regretă mai târziu. Şi romanul „Enigma Otiliei”, de George Călinescu oferă o perspectivă interesantă asupra contradicţiilor interioare specifice individului. Eroina, ea însăşi o enigmă, este nevoită să aleagă între iubirea pentru Felix Sima şi o condiţie socială bună. La fel ca şi Sorel, însă la un nivel cu mult diminuat, ea le-ar alege pe ambele, însă se loveşte, la rândul ei, de imposibilitatea de a face acest lucru. Otilia reprezintă drama feminină bine-deghizată în spatele unei firi exuberante şi pline de optimism, însă dincolo de această aparenţă se ascunde o personalitate bine-conturată, o fată cu un caracter debordant, care iese din tiparele clasice ale unei zeiţe ale feminităţii. Contrar lui Julien Sorel, pe ea o caracterizează pasiunile temperate şi momentane, care nu necesită dăruire sufletească. În fond, ea îl iubeşte pe Felix, însă ştie că dacă s-ar implica prea mult, ar avea de suferit şi preferă să traseze nişte limite în jurul simţirilor sale.
O altă manifestare a contradicţiei, foarte des întâlnită şi despre care sunt foarte multe de spus, este aceea dintre gesturi/fapte şi adevăratele noastre intenţii. În încercarea lor de a demonstra celorlalţi autenticitatea lor caracterială, oamenii procedează întocmai invers şi ceea ce reuşesc, de fapt, să facă este să-şi creeze o imagine total distinctă faţă de cea reală. Această categorie însumează, îndeosebi, caractere pedante, artificiale şi pe alocuri ridicole. William Shakespeare a exprimat această idee foarte clar, spunând că: „Dumnezeu ţi-a dat o faţă, iar tu îţi creezi o alta.” Tot în acest spirit, James Matthew Barrie afirma că: „Viaţa unui om este un jurnal în care el intenţionează să scrie o poveste, dar scrie alta.” În cele mai multe cazuri, rezultatul ultim va fi înstrăinarea individului de el însuşi, pentru că deghizarea va fi o obişnuinţă zilnică a sa.
Dostoievski creeaza multe astfel de tipuri în romanul „Demonii”. De remarcat este Piotr Stepanovici, fiul lui Stepan Trofimovici, despre care s-ar crede multe lucruri, însă numai în aparenţă, realitatea fiind cu totul alta. Iată câteva secvenţe semnificative:
„Producea impresia unui om original, cu toate că ulterior toată lumea la noi fu de acord că are
maniere foarte civilizate şi o conversaţie întotdeauna la locul ei.
Nimeni n-ar fi spus că este urât, dar chipul lui nu plăcea nimănui. Conformaţia capului puţin alungit
spre ceafă şi turtit uşor de ambele părţi dădea figurii sale o expresie cam ascuţită. Avea fruntea înaltă şi
îngustă, iar trăsăturile feţei mărunte; ochiul pătrunzător, nasul mic şi ascuţit, buzele lungi şi subţiri.
Expresia feţei părea că trădează o stare a sănătăţii şubredă, bolnăvicioasă, dar nu era decât o aparenţă.
Pe obraji şi sub pomeţi avea un fel de cută uscată, ceea ce îi imprima un aer de convalescenţă după o
boală grea. Şi totuşi era complet sănătos, vânjos şi niciodată n-a fost bolnav.
Mersul şi mişcările le avea pripite, dar nu se grăbea nicăieri niciodată. Părea că nimic n-ar putea să-l
facă să-şi piardă cumpătul ; în orice circumstanţe şi în orice societate el rămânea acelaşi. Era plin de
sine, personal însă nu-şi dădea seama de acest lucru câtuşi de puţin.
Vorbea repede-, precipitându-se, în acelaşi timp cu multă siguranţă şi prezenţă de spirit. Cu toată
precipitarea aparentă, ideile sale erau perfect ordonate, clare şi precise, amănunt cu deosebire izbitor.
Se exprima uimitor de limpede ; cuvintele lui se rostogoleau înşiruindu-se într-o succesiune curgătoare
ca nişte rnărgeluşe netede, întotdeauna bine potrivite şi întotdeauna gata să vă servească. La început
acest lucru place, dar cu timpul începe să dezguste, tocmai din cauza acestei exprimări prea clare, din
cauza acestei cursivităţi prea lejere a unor cuvinte întotdeauna gata să se reverse.”
Observăm, aşadar, o tendinţă de expansiune a contradicţiilor; de la cele interioare, cu o amplitudine emoţională extraordinară, până la cele de natură externă, toate afectează, într-un fel sau altul, relaţiile interumane dintre noi şi ceilalţi membri ai societăţii în care trăim. Fie că desemnează o stare de echilibru general sau un deficit psihologic, stările contradictive acaparează individul, acaparează lumea în care acesta trăieşte, acaparează Universul său propriu şi îl modifică în funcţie de bunul lor plac. Cu toate acestea, nu se cuvine să acordăm toţi laurii omului şi să îl compătimim ca pe un teritoriu cotropit de cuceritori. Nu, pentru că superficialitatea şi slăbiciunea sa sunt factorii propice instalării contradicţiilor. Ele sunt perfect compatibile cu natura umană, labilă prin excelenţă şi imperfectă din geneză. Literatura nu face decât să aducă în vizor realitatea, însă prin alt binoclu, acela al conştiinţei scriitoriceşti. Prin numeroasele stiluri şi procedee artistice şi narative pe care le abordează, literatura survolează acest tărâm necunoscut şi nemărginit în spaţiu şi timp – omul. Şi pentru a aduce încă un argument în favoarea definiţiei omului ca tărâm al contradicţiilor, voi încheia printr-un citat al lui Mark Goulston, care consideră că: „ Fiinţele umane inventează la fel de multe lucruri să-şi saboteze viaţa, cât să şi-o îmbunătăţească.” Într-adevăr, merită sacrificată o oră din preţiosul nostru timp pentru a medita asupra acestor fapte.
Eseu realizat pentru Simpozionul national "Întâlniri culturale", ediţia 1, Botoşani, oct. 2009
Sursa foto: http://lalalottalove.deviantart.com
Iata clipuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuul!!!!!...
...pe care l-am asteptat cu sufletul la gura de atatea luni!
Si leapsa de la raza de soare:
Ziua cea mai frumoasa: cea a reintalnirii...
Cel mai mare obstacol: indecizia.
Radacina tuturor relelor: omul...
Distractia cea mai placuta: ironia.
Cea mai mare infrangere: nu cred ca am experimentat-o inca...
Cei mai buni profesori: propriile greseli.
Prima necesitate: cultura, muzica...
Ceea ce te face cea mai fericita : atunci cand cineva drag este mandru de mine.
Cel mai mare mister: existenta lui Dumnezeu...
Persoana cea mai periculoasa: celalalt eu care salasluieste in fiecare din noi.
Cel mai rau sentiment: neputinta.
Cel mai bun cadou: unul care chiar iti foloseste la ceva!
Calea cea mai rapida: pai...cea mai scurta.
Sentimentul cel mai placut: linistea interioara.
O protectie efectiva: El.
Cel mai bun remediu: o imbratisare calduroasa...
Forta cea mai puternica: forta atractiei.
Persoanele cele mai necesare: MAMA!!
Lucrul cel mai placut dintre toate: sa vezi cum lucrurile prind viata sub ochii tai exact asa cum ai planuit tu.
...pe care l-am asteptat cu sufletul la gura de atatea luni!
Si leapsa de la raza de soare:
Ziua cea mai frumoasa: cea a reintalnirii...
Cel mai mare obstacol: indecizia.
Radacina tuturor relelor: omul...
Distractia cea mai placuta: ironia.
Cea mai mare infrangere: nu cred ca am experimentat-o inca...
Cei mai buni profesori: propriile greseli.
Prima necesitate: cultura, muzica...
Ceea ce te face cea mai fericita : atunci cand cineva drag este mandru de mine.
Cel mai mare mister: existenta lui Dumnezeu...
Persoana cea mai periculoasa: celalalt eu care salasluieste in fiecare din noi.
Cel mai rau sentiment: neputinta.
Cel mai bun cadou: unul care chiar iti foloseste la ceva!
Calea cea mai rapida: pai...cea mai scurta.
Sentimentul cel mai placut: linistea interioara.
O protectie efectiva: El.
Cel mai bun remediu: o imbratisare calduroasa...
Forta cea mai puternica: forta atractiei.
Persoanele cele mai necesare: MAMA!!
Lucrul cel mai placut dintre toate: sa vezi cum lucrurile prind viata sub ochii tai exact asa cum ai planuit tu.
.JPG)
